click to get Orkut Myspace New years Comments & Graphics
click to get Orkut Myspace New years Comments & Graphics
Iubiţi fraţi şi surori,
Luna octombrie, cu celebrarea Zilei Mondială a Misiunilor, oferă comunităţilor diecezane şi parohiale, institutelor de viaţă consacrată, mişcărilor ecleziale, întregului popor al lui Dumnezeu, ocazia pentru a reînnoi angajarea de a vesti evanghelia şi de a da activităţilor pastorale o mai largă respiraţie misionară. Această întâlnire anuală ne invită să trăim intens parcursurile liturgice şi catehetice, caritative şi culturale, prin care Isus Cristos ne convoacă la masa cuvântului său şi a Euharistiei, pentru a gusta darul prezenţei sale, a ne forma la şcoala lui şi a trăi în mod tot mai conştient uniţi cu el, Învăţător şi Domn.
El însuşi ne spune: “Cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui” (In 14,21). Numai pornind de la această întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu se schimbă existenţa, putem trăi în comuniune cu el şi între noi şi să oferim fraţilor o mărturie credibilă, dând cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15). O credinţă adultă, capabilă să se încreadă total în Dumnezeu cu atitudine filială, hrănită de rugăciune, de meditarea cuvântului lui Dumnezeu şi de studiul adevărurilor credinţei, este condiţie pentru a putea promova un nou umanism, întemeiat pe evanghelia lui Isus.
În afară de aceasta, în octombrie, în multe ţări se reiau diferitele activităţi ecleziale după pauza estivală şi Biserica ne invită să învăţăm de la Maria, prin rugăciunea sfântului Rozariu, să contemplăm planul de iubire al Tatălui faţă de omenire, pentru a o iubi aşa cum el o iubeşte. Oare nu este acesta şi sensul misiunii?
De fapt, Tatăl ne cheamă să fim fii iubiţi în Fiul său, cel iubit, şi să ne recunoaştem cu toţii fraţi în el, dar de Mântuire pentru omenirea dezbinată de discordie şi de păcat, şi revelator al adevăratului chip al acelui Dumnezeu care “atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).
“Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,21), este cererea pe care, în Evanghelia după Ioan, câţiva greci, veniţi la Ierusalim pentru pelerinajul pascal, o prezintă apostolului Filip. Ea răsună şi în inima noastră în această lună octombrie, care ne aminteşte că angajarea şi misiunea vestirii evanghelice revine întregii Biserici, “misionară prin natura ei” (Ad gentes, 2), şi ne invită să devenim promotori ai noutăţii de viaţă, formată din relaţii autentice, în comunităţi întemeiate pe evanghelie. Într-o societate multietnică ce experimentează tot mai mult forme de singurătate şi de indiferenţă îngrijorătoare, creştinii trebuie să înveţe să ofere semne de speranţă şi să devină fraţi universali, cultivând marile idealuri care transformă istoria şi, fără false iluzii sau temeri inutile, să se angajeze ca să facă din planetă casa tuturor popoarelor.
Asemenea pelerinilor greci de acum două mii de ani, şi oamenii din timpul nostru, eventual nu întotdeauna în mod conştient, le cer credincioşilor nu numai “să vorbească” despre Isus, ci “să-l arate” pe Isus, să facă să strălucească faţa Răscumpărătorului în orice colţ al pământului în faţa generaţiilor din noul mileniu şi în special în faţa tinerilor de pe toate continentele, destinatari privilegiaţi şi subiecţi ai vestirii evanghelice. Ei trebuie să perceapă că creştinii aduc cuvântul lui Cristos pentru că el este adevărul, pentru că au găsit în el sensul, adevărul pentru viaţa lor.
Aceste consideraţii fac trimitere la mandatul misionar pe care l-au primit toţi cei botezaţi şi întreaga Biserică, dar care nu se poate realiza în manieră credibilă fără o profundă convertire personală, comunitară şi pastorală. De fapt, conştiinţa chemării de a vesti evanghelia stimulează nu numai pe fiecare credincios, ci toate comunităţile diecezane şi parohiale la o reînnoire integrală şi la o deschidere tot mai mare la cooperarea misionară între Biserici, pentru a promova vestirea evangheliei în inima fiecărei persoanei, a fiecărui popor, cultură, rasă, naţionalitate, pe toate meridianele. Această conştiinţă se alimentează prin lucrarea preoţilor fidei donum, a persoanelor consacrate, a cateheţilor, a laicilor misionari, într-o căutare constantă de a promova comuniunea eclezială, în aşa fel ca şi fenomenul “interculturalităţii” să se poată integra într-un model de unitate, în care evanghelia să fie ferment de libertate şi de progres, izvor de fraternitate, de umilinţă şi de pace (cf. Ad gentes, 8). De fapt, Biserica “este în Cristos ca sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1).
Comuniunea eclezială se naşte din întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care, în vestirea Bisericii, ajunge la oameni şi creează comuniunea cu el însuşi, deci cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. 1In 1,3). Cristos stabileşte noua relaţie dintre om şi Dumnezeu. “El ne revelează că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) şi în acelaşi timp ne învaţă că legea fundamentală a perfecţiunii omeneşti, şi, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii şi că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică” (Gaudium et spes, 38).
Biserica devine “comuniune” pornind de la Euharistie, în care Cristos, prezent în pâine şi în vine, cu jertfa sa de iubire zideşte Biserica trup al său, unindu-ne cu Dumnezeul unul şi întreit şi între noi (cf. 1Cor 10,16 ş.u.). În exortaţia apostolică Sacramentum caritatis am scris: “Nu putem să ţinem pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacrament. El cere prin natura sa să fie comunicat tuturor. Ceea ce are nevoie lumea este iubirea lui Dumnezeu, este să-l întâlnească pe Cristos şi să creadă în el” (nr. 84). Pentru acest motiv, Euharistia nu este numai izvor şi culme a vieţii Bisericii, ci şi a misiunii sale: “O Biserică autentic euharistică este o Biserică misionară” (Ibid. ), capabilă să-i ducă pe toţi la comuniunea cu Dumnezeu, vestind cu convingere: “Ceea ce am văzut şi auzit, noi vă vestim şi vouă, ca să fiţi şi voi în comuniune cu noi” (1In 1,3).
Preaiubiţilor, în această Zi Mondială a Misiunilor în care privirea inimii se dilată asupra imenselor spaţii ale misiunii, să ne simţim cu toţii protagonişti ai angajării Bisericii de a vesti evanghelia. Năzuinţa misionară a fost întotdeauna semn de vitalitate pentru Bisericile noastre (cf. Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 2) şi cooperarea lor este mărturie singulară de unitate, de fraternitate şi de solidaritate, care îi face credibili pe vestitorii iubirii care mântuieşte!
De aceea, reînnoiesc tuturor invitaţia la rugăciune şi, în pofida dificultăţilor economice, la angajarea ajutorului fratern şi concret în sprijinul Bisericilor tinere. Acest gest de iubire şi de împărtăşire, pe care slujirea preţioasă a Operelor Misionare Pontificale, spre care se îndreaptă recunoştinţa mea, se va îngriji să le împartă, va susţine formarea de preoţi, seminarişti şi cateheţi în cele mai îndepărtate ţinuturi de misiune şi va încuraja tinerele comunităţi ecleziale.
În încheierea mesajului anual pentru Ziua Mondială a Misiunilor, doresc să exprim, cu iubire deosebită, recunoştinţa mea misionarilor şi misionarelor, care mărturisesc în locurile cele mai îndepărtate şi dificile, adesea chiar şi cu viaţa, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Către ei, care reprezintă avangardele vestirii evangheliei, se îndreaptă prietenia, apropierea şi sprijinul fiecărui credincios. “Dumnezeu, (care) iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7) să-i umple de fervoare spirituală şi de bucurie profundă.
Asemenea “da”-ului Mariei, fiecare răspuns generos al comunităţii ecleziale la invitaţia divină la iubirea fraţilor va trezi o nouă maternitate apostolică şi eclezială (cf. Gal 4,4.19.26), care lăsându-se surprinsă de misterul lui Dumnezeu iubire, care “când a venit plinirea timpului… l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4), va dărui încredere şi curaj noilor apostoli. Acest răspuns îi va face pe toţi credincioşii capabili să fie “bucuroşi în speranţă” (Rom 12,12) în realizarea planului lui Dumnezeu, care vrea “constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, reunirea lui în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt” (Ad gentes, 7).
Vatican, 6 februarie 2010
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
