26 Octombrie
Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru),
izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni, din Tesalonic.
izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni, din Tesalonic.
Dumitru-Dimitrie, Acesta a fost pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios şi învăţător al credinţei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul şi pus în temniţă, pentru că era vestit în dreapta credinţă. Şi lăudându-se împăratul cu un om al lui ce-l chema Lie şi îndemnând pe oamenii cetăţii să iasă să se lupte cu el, căci întrecea acesta pe toţi cei de vârsta lui la mărimea trupului şi la putere. Un oarecare tânar creştin, anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temniţă, îi zise: Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie; roagă-te pentru mine. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: Şi pe Lie vei birui şi pentru Hristos vei mărturisi. Deci luând Nestor îndrăzneală din cuvintele acestea, merse de se luptă cu Lie şi-i puse semeţia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul ruşinându-se, s-a mâhnit şi s-a mâniat.
Şi fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostaşi şi le-a poruncit să-l străpungă cu suliţele pe sfântul în temniţă. Pentru că a fost pricina înjunghierii lui Lie şi facându-se aceasta, îndată marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând după moartea sa multe minuni şi uimitoare tămăduiri. Apoi din porunca împaratului s-a tăiat şi capul Sfântului Nestor.
Aşadar, zăcând trupul sfântului mort pe pamânt, au luat apoi nişte creştini cinstitele lui moaşte şi le-au îngropat cu cinste şi cu dragoste dumnezeiască. Iar o sluga a sfântului ce-i slujea, când a primit sfântul fericita junghiere, el precum a putut a strâns sfinţitul sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umeri, încă şi inelul sfântului ce-l purta în mâna sângerându-l cu mucenicescul sânge, multe minuni a făcut cu el, încât s-a umplut toată cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea nici era cu putinţă a se ascunde aceasta de Maximilian, nici el a suferi zavistia; ci au prins numaidecât pe acea minunată slugă, care se chema Lupul şi l-au omorât. Deci trecând câtva vreme şi înmulţindu-se minunile şi ajungând în toate părţile, un om oarecare anume Leontie, foarte de cinste şi cu căldură spre credinţa în Hristos, a căzut într-o boală foarte grea, cât socotea mai de dorit moartea şi neputând doctorii nimic a-i folosi şi boala tot întărindu-se, a năzuit la sfânta biserică a mucenicului, şi îndată cum l-au dus şi l-au pus acolo şi el chemând numele sfântului prin buzele sale, lesne s-a tămăduit de acea boala. Şi precum Leontie curând îşi luă tămăduirea, aşa fără de zăbavă precum a putut a dat răsplătirea. Că a stricat locaşul cel mic unde era trupul sfântului, fiind foarte strâmt din pricina zidului băii şi a uliţei. Şi a zidit din temelie locaş mai mare în cetatea Tesalonicului, care stă până astăzi foarte cuvios în faţa uliţei celei mari, unde este baia cea de obşte. Deci vrând acest iubitor de credinţă om, ca să meargă la Iliric unde avea şi dregătoria de guvernator şi vrând el să ia oarece părţi din sfântul trup, ca să zidească şi acolo biserică sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia să facă, prin arătări de noapte, pentru că nu luase voie de la sfântul. Pentru aceasta a făcut a doua călătorie, precum se spune, şi luând haina mucenicului ce era roşita de sfântul lui sânge şi o parte din orar, şi punându-le într-un sicriu de cinste, pe cele ce erau cu adevărat cinstite, într-acest chip a împlinit dorinţa mucenicului şi apărarea sa. Deci vrând a-şi face calea către Sirmium în vreme de iarnă şi sosind la ţărmurile apei Istrului şi venind apa foarte mare, era în mare mâhnire. Iar Sf. Dimitrie arătându-i-se i-a zis: Să nu ai nici o grija, ci ţine în mâini cele ce duci şi treci fără de nici o îndoiala râul. Şi a ascultat guvernatorul pe cel ce i se arătase şi dimineaţa suindu-se în car a trecut apa ţinând sicriaşul în mâini; iar apa îi facea loc şi curgea cu linişte. Deci aşa trecând fără de nici o vătămare şi sosind la Sirmium a aşezat acest sfânt sicriu cu odorul ce era în el în biserica ce zidise mucenicului. Şi mulţi s-au bucurat de multele minuni şi tămăduiri ce făcuse acea sfântă hlamida, încă şi pe cale.
Şi pe Marian guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o boală rea din cap până la picioare, părăsindu-l doctorii şi mergând la biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, i-a izbăvit de acea boală. Şi pe alt om ce avea boală de curgerea sângelui, l-a tămăduit minunat şi pe altul ce era demonizat, încă şi cetatea cea mare a Tesalonicului a izbăvit-o de împresurarea barbarilor şi a scos-o din robia lor.
Şi pe episcopul afrorilor (pe care îi socotesc elinii mutaţi din Fenicia), care fiind robit de către barbari l-a izbăvit, aratându-i-se sfântul şi slobozindu-l din legăturile ce avea împrejur, l-a îndreptat pâna la Tesalonic. Iar dacă s-a dus episcopul în Africa, a zidit o biserica Marelui Mucenic Dimitrie, silindu-se încă să-i facă şi un chivot şi un amvon, iar sfântul neîntârziind, ci arătându-se episcopului în vis, i-a zis: Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus marmore câte îţi trebuie, şi din acelea să iei pentru acea trebuinţă; deci vorbind episcopul cu corabierul şi neizbutind, i s-a arătat iarăşi sfântul şi i-a zis că la vârful corabiei zăceau marmorele, spunându-le tot anume cum şi în ce fel de formă erau şi cum că le cumpărase pe numele fratelui său şi împreună-mucenicului Victor, şi cum că acela i le-a dăruit acum fiind pentru el altele la Constantinopol de i s-a împlinit trebuinţa şi să spuna aievea corabierului în acest chip, ca aşa îl va pleca şi le va lua, precum a şi fost.
În cetatea Tesalonicului a potolit foametea şi moartea ce era, înconjurând pe la limanuri şi aratându-se corabierilor, le-a poruncit să pornească cu corabiile cu bucate acolo degrab, aratându-se atunci şi aievea, de-l vedeau corabierii cu ochii şi mergea sfântul departe înaintea corabiilor, umblând pe mare.
Pururea pomenitul împarat Iustinian, a zidit acel de Dumnezeu făcut şi fără cusur lucru, în numele adevăratei înţelepciuni a Cuvântului lui Dumnezeu şi căuta să ascundă acolo toate cele de demult vechi şi cinstite lucruri şi poftind să i se aducă acolo şi vreo particică din moaştele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, şi pornindu-se spre acel lucru cei trimişi de dânsul şi apropiindu-se de mucenicescul şi de Dumnezeu cinstitul mormânt al mucenicului, îndată se arătă unde strălucea foc de la cinstitul sicriu şi sărea de acolo văpaie de foc de-i lovea în gură şi nu-i lăsa să se apropie, şi glas din foc ieşind şi povestind acel înfricoşător şi minunat lucru zicea: încetaţi de a mai încerca; de care îngrozindu-se, au căzut cu faţa la pământ şi luând numai ţărână de acolo, s-au dus. Din care, jumătate au pus-o ca un odor în camera odoarelor, iar jumatate au trimis-o la împărat pentru sfinţenie, povestindu-i cele ce li s-a întâmplat şi ce li s-a grăit.
Iar diavolul cel ce pururea pizmuieşte cele bune, a ispitit oarecând să dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrăjmaşilor în acest chip: a uneltit ca să ardp chivotul sfântului în biserică, şi aprinzându-se biserica de ardea, a sosit şi neamul cel fără de omenie al slavinilor, şi a ascuns oastea puţin în lături de la cetate. Iar poporul strângându-se ca să stingă focul, cel ce era purtător de grijă de lucrurile cele sfinte ale bisericii, văzând ca argintul sicriului se topise de curgea pe pamânt, s-a temut să nu se facă vreun jaf, să piară argintul de popor, deci striga cu glas mare zicând: O, prietenilor şi fraţilor, vrăjmaşii au împresurat cetatea şi au început a sfărâma zidurile şi se meşteşugea el cu cuvântul lui ca să risipească mulţimea oamenilor şi să nu jefuiască argintul, căci sfântul dăduse insuflarea aceasta. Crezând cuvântul aceluia, precum şi era de crezut şi pornindu-se toţi numaidecât la ziduri au aflat pe vrăjmaşi punând scările la ziduri şi măiestriile cele de stricăciunea cetăţii şi pe cei ce dăduseră năvală asupra cetăţii numai puţin decât focul; deci chemând pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar după ce s-a stins şi focul, păzitorul acela al bisericii, a spus către toţi minunea, zicând: Că strigarea aceea ce făcuse, nu era doară că ştia el ceva de venirea vrăjmaşilor, ci numai pentru paza sfântului, ca să nu se jefuiască argintul de popor. Care este arătată la cei chibzuiţi, care ştiu socoti lucrurile şi cunosc dumnezeieştile rânduieli, că cu pronia sfântului întorcând la capul vrăjmaşului meşteşugurile lui, se tămădui răul cu rău, căci cu aprinderea focului a aţâţat poporul şi cu stingerea l-a întărit, iar cu glasul cel de mântuire, care s-a dat din dumnezeiasca insuflare păzitorul bisericii le-a strigat şi fiind poporul înfierbântat a mântuit şi zidul şi cetatea foarte usor.
Aşijderea şi un oarecare Ilustrie, ce se zice pe limba greaca protospătar, şezând lângă biserica sfântului, dumnezeiesc om se cunoştea a fi. Acesta spunea, că pe vremea războiului cu avarii, când împărăţea Mavrichie, a văzut doi bărbaţi luminoşi la chip şi la stat, ca cei ce sunt în cinste şi stau înaintea feţei împăratului, care mergeau să intre în biserica sfântului şi când au fost la locul ce se cheama Trivolon, de unde se începe a intra în biserică, între cei doi stâlpi mari de tetalie, ce stau spre apus, au zis slugii să-i ducă la domnul casei, şi apropiindu-se el de intrarea sfântului chivot, iar sfântul degrab a deschis uşile şi a ieşit de i-a întâmpinat şi le-a dat închinăciunea sănătăţiii ca unor cunoscuţi şi veniţi de la împăratul şi facând voia împăratului, iar şi au grăit către dânsul, zicând: Că împăratul a poruncit sfinţiei tale să laşi cetatea şi sa mergi către dânsul, că s-a lăsat vrăjmaşilor cetatea aceasta. Dacă a auzit sfântul acest lucru a plâns, plecând capul, fiind cuprins cu tăcere, multa vreme, arăta cu chipul acesta greutatea mâhnirii ce-i dădusera cuvintele acelea, de care mâhnindu-se şi sluga, a zis: De aş fi ştiut, fraţilor, că va aduce venirea voastră atâta amărăciune, nu aş fi spus domnului meu. Şi după aceea târziu i-a întrebat sfântul: Adevarat, aşa a plăcut? Aşa s-a părut Domnului şi Stăpânului tuturor? Să părăsească o cetate atât de mare, pe care a cumpărat-o cu Sângele Său şi să o dobândească cei ce nu-l cunosc? Şi ei au zis: Aşa, adevărat. Iar sfântul şi mult-milostivul mucenic, i-a tocmit şi i-a învăţat să ducă răspunsul la Domnul şi Stăpânul tuturor, care era în acest chip: Cunosc, iubitorule de oameni, Doamne, îndurările Tale, cele ce biruiesc pururea mâhnirea Ta, pe care o aţâţă păcatele noastre; cunosc că Ţi-ai pus sufletul pentru păcătoşi şi Ţi-ai vărsat sângele pentru ei, şi nu s-a poticnit niciodată această bună voie a Ta şi de pacatele noastre, şi de vreme ce m-ai pus şi pe mine păzitor acestei cetăţi, mă voi asemăna Ţie, Stăpânului meu, şi-mi voi pune sufletul pentru dânsii şi voi pieri cu pieritorii aceştia, ce cred în numele Tău. Şi nu s-au despărţit de la Tine, măcar că au greşit, iar Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc. La acestea, bărbaţii aceia ziseră: Acestea să spunem celui ce ne-a trimis? Acestea să zicem împăratului? Frică ne este să nu cumva să se mâhnească asupra ta; iar sfântul a zis: Acestea să le zică şi iară să le zică, şi s-a întors iarăşi la Chimitirion şi închise sfântul chivot înaintea celor cu chip îngeresc, care purceseră de se duseră după vorba aceasta. Acestea le adeverea sfinţitul Ilustrie, că le văzuse aievea întru uimire; sau vedenie şi povestindu-le cetăţenilor, ce mai rămăseseră, le da îndrăznire cu cuvântul, că erau îngroziţi şi slăbiti pentru boala omorului ce se întâmplase mai înainte, aflându-se la multă neputinţă şi la lipsă de prada şi călcarea limbilor, şi-i îmbuna, că este sfântul într-ajutor cu dânşii şi-i adeverea ca vor fi păziţi cu rugăciunile sfântului, precum mai pe urmă sfârşitul lucrurilor a arătat.
Iarăşi un eclesiarh anume Onisifor, păzind la sfântul mormânt şi se ostenea la aprinderea candelelor şi a făcliilor şi fiind rău cu năravul, că fura lumânarile şi făcliile; şi făcând aceasta multa vreme, n-a lasat sfântul netămăduit năravul lui cel nepriceput şi de stricăciune, şi arătându-i-se în vis, l-a mustrat şi l-a învăţat cu binişorul ceea ce se cădea să facă, zicându-i: Frate Onisifore, nu-mi place ce faci la făclii; ci să ştii că facând aceasta şi pe cei ce le aduc păgubeşti mult, şi însuţi pe tine te-ai împins în prapastia pierzării. Căci cu cât se aprind mai mult făcliile, se milostiveşte şi Dumnezeu mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, micşorează lucrul mila aceluia şi sporeşte osânda celui ce le ia.
Deci oprindu-se Onisifor puţin după cuvintele acestea, peste puţină vreme iar lasându-se de îmblânzirea vedeniei, s-a apucat iaraşi de cele obişnuite şi le făcea fără de frică. Şi într-o zi, mergând un creştin foarte de noapte a dus făclii foarte frumoase, care au plăcut lui Onisifor şi îndată cum le-a aprins a mers să le ia, dupa ce plecase cel ce le adusese. Însă vezi şi grija sfântului: cum se întinse acela la făclii, sfântul încă slobozi glas din sicriu, zicându-i: Dar nu te-ai mai lăsat? într-acest chip lovindu-se Onisifor, a căzut la pamânt cadere grea, îngrozindu-se de frică şi de sunetul glasului, până a venit un cleric cunoscut al lui, de l-a ridicat de jos şi l-a ţinut de şi-a venit în fire; şi după ce şi-a venit în fire, şi-a mărturisit către toţi îndrăznirea nebuniei lui şi purtarea de grijă a sfântului, cu cea dintâi şi a doua certare cu iubire omenească, încât nu numai el, ci şi alţii toţi se folosiră de minunea aceasta.
Şi fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostaşi şi le-a poruncit să-l străpungă cu suliţele pe sfântul în temniţă. Pentru că a fost pricina înjunghierii lui Lie şi facându-se aceasta, îndată marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând după moartea sa multe minuni şi uimitoare tămăduiri. Apoi din porunca împaratului s-a tăiat şi capul Sfântului Nestor.
Aşadar, zăcând trupul sfântului mort pe pamânt, au luat apoi nişte creştini cinstitele lui moaşte şi le-au îngropat cu cinste şi cu dragoste dumnezeiască. Iar o sluga a sfântului ce-i slujea, când a primit sfântul fericita junghiere, el precum a putut a strâns sfinţitul sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umeri, încă şi inelul sfântului ce-l purta în mâna sângerându-l cu mucenicescul sânge, multe minuni a făcut cu el, încât s-a umplut toată cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea nici era cu putinţă a se ascunde aceasta de Maximilian, nici el a suferi zavistia; ci au prins numaidecât pe acea minunată slugă, care se chema Lupul şi l-au omorât. Deci trecând câtva vreme şi înmulţindu-se minunile şi ajungând în toate părţile, un om oarecare anume Leontie, foarte de cinste şi cu căldură spre credinţa în Hristos, a căzut într-o boală foarte grea, cât socotea mai de dorit moartea şi neputând doctorii nimic a-i folosi şi boala tot întărindu-se, a năzuit la sfânta biserică a mucenicului, şi îndată cum l-au dus şi l-au pus acolo şi el chemând numele sfântului prin buzele sale, lesne s-a tămăduit de acea boala. Şi precum Leontie curând îşi luă tămăduirea, aşa fără de zăbavă precum a putut a dat răsplătirea. Că a stricat locaşul cel mic unde era trupul sfântului, fiind foarte strâmt din pricina zidului băii şi a uliţei. Şi a zidit din temelie locaş mai mare în cetatea Tesalonicului, care stă până astăzi foarte cuvios în faţa uliţei celei mari, unde este baia cea de obşte. Deci vrând acest iubitor de credinţă om, ca să meargă la Iliric unde avea şi dregătoria de guvernator şi vrând el să ia oarece părţi din sfântul trup, ca să zidească şi acolo biserică sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia să facă, prin arătări de noapte, pentru că nu luase voie de la sfântul. Pentru aceasta a făcut a doua călătorie, precum se spune, şi luând haina mucenicului ce era roşita de sfântul lui sânge şi o parte din orar, şi punându-le într-un sicriu de cinste, pe cele ce erau cu adevărat cinstite, într-acest chip a împlinit dorinţa mucenicului şi apărarea sa. Deci vrând a-şi face calea către Sirmium în vreme de iarnă şi sosind la ţărmurile apei Istrului şi venind apa foarte mare, era în mare mâhnire. Iar Sf. Dimitrie arătându-i-se i-a zis: Să nu ai nici o grija, ci ţine în mâini cele ce duci şi treci fără de nici o îndoiala râul. Şi a ascultat guvernatorul pe cel ce i se arătase şi dimineaţa suindu-se în car a trecut apa ţinând sicriaşul în mâini; iar apa îi facea loc şi curgea cu linişte. Deci aşa trecând fără de nici o vătămare şi sosind la Sirmium a aşezat acest sfânt sicriu cu odorul ce era în el în biserica ce zidise mucenicului. Şi mulţi s-au bucurat de multele minuni şi tămăduiri ce făcuse acea sfântă hlamida, încă şi pe cale.
Şi pe Marian guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o boală rea din cap până la picioare, părăsindu-l doctorii şi mergând la biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, i-a izbăvit de acea boală. Şi pe alt om ce avea boală de curgerea sângelui, l-a tămăduit minunat şi pe altul ce era demonizat, încă şi cetatea cea mare a Tesalonicului a izbăvit-o de împresurarea barbarilor şi a scos-o din robia lor.
Şi pe episcopul afrorilor (pe care îi socotesc elinii mutaţi din Fenicia), care fiind robit de către barbari l-a izbăvit, aratându-i-se sfântul şi slobozindu-l din legăturile ce avea împrejur, l-a îndreptat pâna la Tesalonic. Iar dacă s-a dus episcopul în Africa, a zidit o biserica Marelui Mucenic Dimitrie, silindu-se încă să-i facă şi un chivot şi un amvon, iar sfântul neîntârziind, ci arătându-se episcopului în vis, i-a zis: Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus marmore câte îţi trebuie, şi din acelea să iei pentru acea trebuinţă; deci vorbind episcopul cu corabierul şi neizbutind, i s-a arătat iarăşi sfântul şi i-a zis că la vârful corabiei zăceau marmorele, spunându-le tot anume cum şi în ce fel de formă erau şi cum că le cumpărase pe numele fratelui său şi împreună-mucenicului Victor, şi cum că acela i le-a dăruit acum fiind pentru el altele la Constantinopol de i s-a împlinit trebuinţa şi să spuna aievea corabierului în acest chip, ca aşa îl va pleca şi le va lua, precum a şi fost.
În cetatea Tesalonicului a potolit foametea şi moartea ce era, înconjurând pe la limanuri şi aratându-se corabierilor, le-a poruncit să pornească cu corabiile cu bucate acolo degrab, aratându-se atunci şi aievea, de-l vedeau corabierii cu ochii şi mergea sfântul departe înaintea corabiilor, umblând pe mare.
Pururea pomenitul împarat Iustinian, a zidit acel de Dumnezeu făcut şi fără cusur lucru, în numele adevăratei înţelepciuni a Cuvântului lui Dumnezeu şi căuta să ascundă acolo toate cele de demult vechi şi cinstite lucruri şi poftind să i se aducă acolo şi vreo particică din moaştele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, şi pornindu-se spre acel lucru cei trimişi de dânsul şi apropiindu-se de mucenicescul şi de Dumnezeu cinstitul mormânt al mucenicului, îndată se arătă unde strălucea foc de la cinstitul sicriu şi sărea de acolo văpaie de foc de-i lovea în gură şi nu-i lăsa să se apropie, şi glas din foc ieşind şi povestind acel înfricoşător şi minunat lucru zicea: încetaţi de a mai încerca; de care îngrozindu-se, au căzut cu faţa la pământ şi luând numai ţărână de acolo, s-au dus. Din care, jumătate au pus-o ca un odor în camera odoarelor, iar jumatate au trimis-o la împărat pentru sfinţenie, povestindu-i cele ce li s-a întâmplat şi ce li s-a grăit.
Iar diavolul cel ce pururea pizmuieşte cele bune, a ispitit oarecând să dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrăjmaşilor în acest chip: a uneltit ca să ardp chivotul sfântului în biserică, şi aprinzându-se biserica de ardea, a sosit şi neamul cel fără de omenie al slavinilor, şi a ascuns oastea puţin în lături de la cetate. Iar poporul strângându-se ca să stingă focul, cel ce era purtător de grijă de lucrurile cele sfinte ale bisericii, văzând ca argintul sicriului se topise de curgea pe pamânt, s-a temut să nu se facă vreun jaf, să piară argintul de popor, deci striga cu glas mare zicând: O, prietenilor şi fraţilor, vrăjmaşii au împresurat cetatea şi au început a sfărâma zidurile şi se meşteşugea el cu cuvântul lui ca să risipească mulţimea oamenilor şi să nu jefuiască argintul, căci sfântul dăduse insuflarea aceasta. Crezând cuvântul aceluia, precum şi era de crezut şi pornindu-se toţi numaidecât la ziduri au aflat pe vrăjmaşi punând scările la ziduri şi măiestriile cele de stricăciunea cetăţii şi pe cei ce dăduseră năvală asupra cetăţii numai puţin decât focul; deci chemând pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar după ce s-a stins şi focul, păzitorul acela al bisericii, a spus către toţi minunea, zicând: Că strigarea aceea ce făcuse, nu era doară că ştia el ceva de venirea vrăjmaşilor, ci numai pentru paza sfântului, ca să nu se jefuiască argintul de popor. Care este arătată la cei chibzuiţi, care ştiu socoti lucrurile şi cunosc dumnezeieştile rânduieli, că cu pronia sfântului întorcând la capul vrăjmaşului meşteşugurile lui, se tămădui răul cu rău, căci cu aprinderea focului a aţâţat poporul şi cu stingerea l-a întărit, iar cu glasul cel de mântuire, care s-a dat din dumnezeiasca insuflare păzitorul bisericii le-a strigat şi fiind poporul înfierbântat a mântuit şi zidul şi cetatea foarte usor.
Aşijderea şi un oarecare Ilustrie, ce se zice pe limba greaca protospătar, şezând lângă biserica sfântului, dumnezeiesc om se cunoştea a fi. Acesta spunea, că pe vremea războiului cu avarii, când împărăţea Mavrichie, a văzut doi bărbaţi luminoşi la chip şi la stat, ca cei ce sunt în cinste şi stau înaintea feţei împăratului, care mergeau să intre în biserica sfântului şi când au fost la locul ce se cheama Trivolon, de unde se începe a intra în biserică, între cei doi stâlpi mari de tetalie, ce stau spre apus, au zis slugii să-i ducă la domnul casei, şi apropiindu-se el de intrarea sfântului chivot, iar sfântul degrab a deschis uşile şi a ieşit de i-a întâmpinat şi le-a dat închinăciunea sănătăţiii ca unor cunoscuţi şi veniţi de la împăratul şi facând voia împăratului, iar şi au grăit către dânsul, zicând: Că împăratul a poruncit sfinţiei tale să laşi cetatea şi sa mergi către dânsul, că s-a lăsat vrăjmaşilor cetatea aceasta. Dacă a auzit sfântul acest lucru a plâns, plecând capul, fiind cuprins cu tăcere, multa vreme, arăta cu chipul acesta greutatea mâhnirii ce-i dădusera cuvintele acelea, de care mâhnindu-se şi sluga, a zis: De aş fi ştiut, fraţilor, că va aduce venirea voastră atâta amărăciune, nu aş fi spus domnului meu. Şi după aceea târziu i-a întrebat sfântul: Adevarat, aşa a plăcut? Aşa s-a părut Domnului şi Stăpânului tuturor? Să părăsească o cetate atât de mare, pe care a cumpărat-o cu Sângele Său şi să o dobândească cei ce nu-l cunosc? Şi ei au zis: Aşa, adevărat. Iar sfântul şi mult-milostivul mucenic, i-a tocmit şi i-a învăţat să ducă răspunsul la Domnul şi Stăpânul tuturor, care era în acest chip: Cunosc, iubitorule de oameni, Doamne, îndurările Tale, cele ce biruiesc pururea mâhnirea Ta, pe care o aţâţă păcatele noastre; cunosc că Ţi-ai pus sufletul pentru păcătoşi şi Ţi-ai vărsat sângele pentru ei, şi nu s-a poticnit niciodată această bună voie a Ta şi de pacatele noastre, şi de vreme ce m-ai pus şi pe mine păzitor acestei cetăţi, mă voi asemăna Ţie, Stăpânului meu, şi-mi voi pune sufletul pentru dânsii şi voi pieri cu pieritorii aceştia, ce cred în numele Tău. Şi nu s-au despărţit de la Tine, măcar că au greşit, iar Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc. La acestea, bărbaţii aceia ziseră: Acestea să spunem celui ce ne-a trimis? Acestea să zicem împăratului? Frică ne este să nu cumva să se mâhnească asupra ta; iar sfântul a zis: Acestea să le zică şi iară să le zică, şi s-a întors iarăşi la Chimitirion şi închise sfântul chivot înaintea celor cu chip îngeresc, care purceseră de se duseră după vorba aceasta. Acestea le adeverea sfinţitul Ilustrie, că le văzuse aievea întru uimire; sau vedenie şi povestindu-le cetăţenilor, ce mai rămăseseră, le da îndrăznire cu cuvântul, că erau îngroziţi şi slăbiti pentru boala omorului ce se întâmplase mai înainte, aflându-se la multă neputinţă şi la lipsă de prada şi călcarea limbilor, şi-i îmbuna, că este sfântul într-ajutor cu dânşii şi-i adeverea ca vor fi păziţi cu rugăciunile sfântului, precum mai pe urmă sfârşitul lucrurilor a arătat.
Iarăşi un eclesiarh anume Onisifor, păzind la sfântul mormânt şi se ostenea la aprinderea candelelor şi a făcliilor şi fiind rău cu năravul, că fura lumânarile şi făcliile; şi făcând aceasta multa vreme, n-a lasat sfântul netămăduit năravul lui cel nepriceput şi de stricăciune, şi arătându-i-se în vis, l-a mustrat şi l-a învăţat cu binişorul ceea ce se cădea să facă, zicându-i: Frate Onisifore, nu-mi place ce faci la făclii; ci să ştii că facând aceasta şi pe cei ce le aduc păgubeşti mult, şi însuţi pe tine te-ai împins în prapastia pierzării. Căci cu cât se aprind mai mult făcliile, se milostiveşte şi Dumnezeu mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, micşorează lucrul mila aceluia şi sporeşte osânda celui ce le ia.
Deci oprindu-se Onisifor puţin după cuvintele acestea, peste puţină vreme iar lasându-se de îmblânzirea vedeniei, s-a apucat iaraşi de cele obişnuite şi le făcea fără de frică. Şi într-o zi, mergând un creştin foarte de noapte a dus făclii foarte frumoase, care au plăcut lui Onisifor şi îndată cum le-a aprins a mers să le ia, dupa ce plecase cel ce le adusese. Însă vezi şi grija sfântului: cum se întinse acela la făclii, sfântul încă slobozi glas din sicriu, zicându-i: Dar nu te-ai mai lăsat? într-acest chip lovindu-se Onisifor, a căzut la pamânt cadere grea, îngrozindu-se de frică şi de sunetul glasului, până a venit un cleric cunoscut al lui, de l-a ridicat de jos şi l-a ţinut de şi-a venit în fire; şi după ce şi-a venit în fire, şi-a mărturisit către toţi îndrăznirea nebuniei lui şi purtarea de grijă a sfântului, cu cea dintâi şi a doua certare cu iubire omenească, încât nu numai el, ci şi alţii toţi se folosiră de minunea aceasta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu